Thailanda... pentru a deveni poetic despre...

Phra Sunthonwohan (1786-1855) Sunthorn Phu (zomincere / Shutterstock.com)

De-a lungul anilor am constatat că noi Farang în general, nu sunt foarte familiarizați cu literatura, darămite cu poezia țării noastre gazdă. Expații care doresc să se integreze au, în general, o cunoaștere mai aprofundată, să zicem, gama locală de mâncare, băutură sau femei decât despre ceea ce este în general descris drept cultura „superioară”.

Foarte de înțeles, dar totuși puțin păcat pentru că împărtășesc din toată inima părerea poetului olandez Willem Kloos care odată, într-un moment nepăzit, a scris:Poezia este expresia cea mai individuală a celei mai individuale emoții”. Că scriitorul flamand Raymond Brulez a pus imediat acest lucru în perspectivă cu cuvintele înaripate „Poezia este adesea cea mai banală expresie a celei mai absurde confuzii de mințiÎl las în întregime pe seama lui. Așadar, dacă încă erați flămând de o perspectivă culturală mai profundă sau mai profundă, am enumerat astăzi pentru dvs. o selecție extrem de personală și, prin urmare, subiectivă a unora dintre cei mai influenți poeți siamezi și thailandezi.

Am încercat să introduc o anumită cronologie ca fir comun și, prin urmare, încep cu sufletul poetic care poate fi situat cel mai departe în trecut, unul Si Prat (1652-1683). El a fost un exemplu tipic al poeților din perioada Ayutthaya. Intelectualii se regăseau atunci în principal, ca să nu spun numai, în mănăstiri și palate. Oamenii de rând erau în mare parte analfabeți și așadar era logic ca destul de mulți aristocrați să fie numărați printre cei mai cunoscuți poeți din țară, deoarece aparțineau grupului mic care erau suficient de alfabetizați pentru a produce poezie. Poezia siameză era reală în acele vremuri, pentru a-l cita pe poetul olandez Edgar du Perron: „...god și neîngrijit, o locuință de timp pentru niște oameni buni”. Poezia a fost importantă și cea mai practicată formă de literatură în Sukhothai (13^e în 14^e secolul) și Auyutthaya (14^e la 18^e secolul) – epoci. Proza a existat doar sub formă de fabule și basme și și-a făcut apariția ca formă literară în Siam doar ca importanță occidentală sub domnia lui Rama al IV-lea (1851-1868). Sub regele Vajiravudh, care a domnit între 1910 și 1925 și a scris el însuși poezii, piese de teatru și proză, poezia siameză a cunoscut o renaștere și a devenit genul popular care este astăzi în Thailanda.

Si Prat este o figură învăluită în mister și, potrivit unor istorici literari contemporani, s-ar putea să nu fi existat deloc. Potrivit miturilor, el a trăit la curtea regelui Narai (1633-1688), cel mai mare monarh al dinastiei Prasat Thong, ca fiu al lui Phra Horathibodi, un respectat astrolog de curte și tutore regal care a scris și poezii. Lucrarea atribuită lui Si Prat aparține vârfului a ceea ce este cunoscut sub numele de Epoca de Aur a literaturii siameze. El avea să livreze epopeea foarte reușită la curte Anurit Kham Chan (Povestirea lui Anurit), dar zilele lui erau numărate când s-a descoperit că s-a angajat în relații carnale cu Thao Si Chulalak, una dintre concubinele preferate ale lui Narai. Acest lucru l-ar fi putut costa capul, dar se spune că regele, din respect pentru Horathibodi, i-a cruțat viața lui Si Prat și l-a exilat mult la sud, la Nakhon Si Thammarat. În drum spre această locație, își va găsi capodopera, Plângea Kamsuan Samut a fost scris. În Nakhon Si Thammarat, s-a apropiat mai mult de reședința guvernatorului. În 1683, când Si Prat avea treizeci și unu de ani, a fost prins din nou, de data aceasta în patul unuia dintre mia noi, concubinele guvernatorului, care l-au executat prompt. Legenda spune că, atunci când Si Prat a fost legat de ţăruşul execuţiei, a scris repede cu piciorul în nisip o poezie care conţinea în acelaşi timp un blestem; cel care l-a executat cu sabia ar pieri el însuși de sabie. Ghici ce s-a întâmplat mai departe. Când câteva luni mai târziu, Narai, care intenționa să-l ierte pe poetul său preferat și să-l întoarcă la Ayutthaya, a aflat că Si Prat murise în acest fel, s-a înfuriat și și-a lăsat rândul să-l decapiteze pe guvernatorul cornut.

Al doilea poet în rând este Prince Thammathibet Chaiyachet Suriyawong sau prințul Narathibet, așa cum este cunoscut de obicei. A fost fiul cel mare al regelui Borommakot de Ayutthaya și al prințesei Aphainuchit. Narathibet, care era unul dintre favoriții tatălui său și fusese numit vicerege de către acesta, s-a profilat ca un bard dulce, cunoscut în special pentru revărsările sale poetice de frumusețe naturală și feminină. Această femeie frumoasă a fost cea care – la fel ca predecesorul său Si Prat – s-a dovedit fatală pentru că se pare că aruncase un ochi prea lacom asupra unora dintre concubinele tatălui său. A fost prins în flagrant delict cu unul dintre ei în palatul regal. Poate că Borommakot a trecut cu vederea acest lucru, dar când unii dintre frații săi vitregi geloși au venit la trap cu tot felul de teorii ale conspirației, soarta lui a fost pecetluită. În camera de tortură, el a mărturisit nu mai puțin de patru dintre vizitele nocturne ale concubinelor regale și planurile sale de a-l asasina pe rege. Prințul-poet, la fel ca cele patru concubine infide și câțiva înalți curteni despre care se spune că ar fi fost implicați în conspirație, nu a supraviețuit torturii.

Monumentul Regelui Rama II situat în fața Templului Wat Arun, Templul Arun (Templul Zorilor).

rege Rama II, (1768-1824) nu a fost doar un mecenat zelos al artelor care a promovat artele, ci și a scris, scris și compus destul de mult el însuși. Se considera motorul renașterii culturale a Siamului și a favorizat poeți talentați precum Phra Sunthonwohan. O mare parte din poezia siameză s-a pierdut în 1767, când birmanii au distrus Ayutthaya și Rama al II-lea a fost dornic să repare cât mai repede posibil. Se știe că a scris o versiune a Ramayana/Ramakien, cu sau fără ajutorul unor terți, și că a reînviat o serie de poezii și fabule mai vechi din perioada Ayutthaya prin reelaborarea și modernizarea lor. Rama II i-a stimulat și pe fiii săi Jessadabodindra și Paramanuchitchinorot să scrie poezii. prințul Paramanuchit sau Prințul Vasukri, așa cum a fost adesea numit mai târziu, a devenit unul Sangharaj - Patriarhul Suprem al Budismului din Siam – care a devenit cunoscut pentru calitatea literară a scrierilor sale religioase și spirituale. Deși, de asemenea, nu s-a sfiit de teme mai lumești, asistați la epopeea sa despre cum regele Naresuan i-a spart pe birmanezi la Suphanburi în secolul al XVI-lea.

Phra Sunthonwohan (1786-1855) care în viața civilă a trecut oficial prin viață ca Sunthorn Phu, a fost, de asemenea, și poate nu fără motiv Călugărul Beţiv' numit. A fost poet de curte în epoca Rattanakosin și are statutul literar-istoric de Bilderdijk sau Gezelle în Țările de Jos. Cariera sa de poet de curte a început sub domnia lui Rama al II-lea, care s-a dedat și la o poezie bună. Când a murit în vara anului 1824, Phu s-a retras la mănăstire. Douăzeci de ani mai târziu s-a întors la curtea lui Rama al III-lea ca scrib regal și de această dată a rămas acolo până la moartea sa. Phu era renumit pentru folosirea sa cu măiestrie a limbajului și a poeziei epice – dacă poate puțin prea baroc și umflat astăzi –. sunt printre cele mai cunoscute lucrări ale sale Nirat Phukhao Thong, o serie de poezii care relatează o călătorie memorabilă către Muntele de Aur, Nirat Suphan despre călătoria lui la Suphanburi și Phra Aphai Mani-saga. Opera sa este citită și astăzi și a inspirat muzicieni, caricaturiști și regizori de film în ultimii ani. Importanța muncii sale a fost recunoscută în 1986, cu ocazia celor 200 de ani^e an de naștere recunoscut internațional când a fost inclus de UNESCO în Hall of Fame of the World Poets.

Angarn Kalayanapong (1926-2012) Foto: Wikipedia

Angarn Kalayanapong (1926-2012) este considerat nu numai unul dintre cei mai buni poeți thailandezi ai secolului al XX-lea, ci și unul dintre cei mai importanți pictori ai generației sale. Acest artist plastic din Nakhon Si Thammarat și-a făcut debutul cu poezia în timpul studenției și a devenit scriitor profesionist la sfârșitul anilor 1972. Cu siguranță acest lucru nu a decurs bine în primii ani. Pentru că a experimentat limbajul și s-a abătut în mod deliberat de la schemele și regulile tradiționale de rime thailandeze, a trebuit inițial să facă față unor critici din partea conservatorilor. Cu toate acestea, acest lucru nu l-a împiedicat să intre în XNUMX Premiul pentru cel mai bun poet al anului din Fundația Sathirakoses a primit. În 1986 a primit premiul Premiul Scriitorilor din Asia de Sud-Est pentru poezia lui Panithan Kawi. Trei ani mai târziu a primit Premiul National pentru Artist la categoria literatură. El a fost, nu în totalitate nedrept, văzut ca un inovator literar. O mare parte din poezia sa este caracterizată de dragostea lui pentru natură și teama de dezastre ecologice iminente. Una dintre cele mai cunoscute poezii ale sale este Lamnam Phu Kradong, o odă către eponimul Parcul Național în Loe. În 2006, a intrat în vizorul publicului pentru ultima oară pentru că și-a exprimat deschis sprijinul față de rezistența „cămășilor galbene” ale Alianța Populară pentru Democrație (PAD) împotriva guvernului prim-ministrului Thaksin Shinawatra. Angarn Kalayanapong, care era diabetic, a murit la vârsta de 86 de ani la Spitalul Samitivej din Bangkok, în urma unei insuficiențe cardiace. Nation a scris despre el a doua zi după moartea sa că „poezia a respirat".

Chit Phumisak (1930-1966) este un outsider. Acest filolog, istoric și scriitor a fost și un compozitor, poet și agitator comunist ale cărui poezii combative chemau la solidaritate cu cei asupriți din Țara Zâmbetelor. Acesta din urmă nu a fost foarte apreciat de conducătorul ultra-conservator, generalul Sarit Thanarat, și l-a costat o pedeapsă de șase ani de închisoare în 1957. În 1965, când Phumisak s-a alăturat efectiv în rândurile partidului comunist ilegal thailandez, s-a ascuns în junglă, dar pe 5 mai 1966 a fost ucis lângă satul Nong Kung din Sakhin Nakhon.

Anchan

Anchalee Vivatanachai (°1952) care folosește pseudonimul Anchan, s-a născut în Thonburi și este un scriitor cu pregătire academică, care are un Licențiat în litere și filozofie licențiat în literatură și lingvistică thailandeză de la Universitatea Chulalongkorn. După absolvire, s-a mutat la New York, unde locuiau părinții ei și unde s-a instruit în studiul pietrelor prețioase. debutul ei, Mama draga din 1985 a fost primit imediat cu entuziasm și a fost desemnată cea mai bună nuvelă de clubul Thai PEN în același an. Cinci ani mai târziu, a fost publicată colecția ei de nuvele Anmani Haeng Chiwit (The Jewels of Life) a acordat a Premiul Scriitorilor din Asia de Sud-Est. Colecția ei neconvențională și inovatoare de poezii Laisu a fost nominalizat pentru altul în 1995 Premiul Scriitorilor din Asia de Sud-Est.

Hella S. Haase a afirmat odată că poezia este cea mai sinceră formă de adevăr. Asta cu siguranță se aplică Chiranan Pitpreecha (°1955). Atât Tino Kuis, cât și servitorul tău au acordat deja atenție vieții și lucrării ei pe Thailandblog, care excelează prin integritate și implicare socială. Prin urmare, nu întâmplător a fost inclusă în prestigios Cine este cine în scrierea femeilor contemporane. Această activistă și feministă născută în Trang, încurajată de mama ei, și-a scris primele poezii când avea 13 ani. Împreună cu soțul ei, a devenit liderul studenților și mai târziu scriitor și poet Sexan Prasetkul (°1949) implicat în revolta studențească din anii XNUMX și, după ce a fost destrămat sângeros de regim, a trebuit să se ascundă în junglă. Experiențele ei din acea perioadă au fost publicate în colecția ei Bai Mai Thi Hai Pai (Het Verloren Blad), care a primit premiul 1989 Premiul Scriitorilor din Asia de Sud-Est.

Poetul Saksiri Meesomsueb (°1957) din Nakhon Sawan folosește de obicei pseudonimul Kittisak. Se pare că a scris în copilărie, dar, la fel ca Angarn Kalayanapong, a început să publice poezii în timp ce studia arte plastice la Bangkok între 1972 și 1976. De atunci s-a dezvoltat într-un poet, scriitor, compozitor, editorialist, critic și pictor popular. În 1992 a primit Premiul Scriitorilor din Asia de Sud-Est pentru colecția sa de poezii Mâna este albă. Pentru opera sa literară, în care nu se sfiește de teme mai încărcate precum problemele de mediu, opresiunea socială, capitalismul și religia, a primit premiul. Premiul literar al fluviului Mekong în 2001 și în 2005 a primit premiul Premiul Silpathorn pentru literatură este acordat de Ministerul Culturii din Thailanda.

Paiwarin Khao Ngam (°1961) s-a născut la Roi-Et în Isaan și s-a profilat ca un scriitor și poet angajat social. Debutul său poetic Nu există poezie pentru un om sărac a ieșit din presă în 1979. De atunci publică la fel de regulat, iar această diligență a fost răsplătită în 1995 cu un Premiul Scriitorilor din Asia de Sud-Est pentru colecția sa de poezii Banana Tree Cal.

Dacă, după ce ai străbătut toată această violență poetică, vrei totuși să găsești alinare într-un gând mângâietor, am, ca concluzie, acest gând profund al lui Herman Finkers pentru tine: „Poezie, nu atât de dificilă, ceva rimează cu totul. Cu excepția bicicletei de apă, nimic nu rimează cu bicicleta de apă „...