„El i-a promis un viitor, dar a lăsat doar cuvinte goale”

Nok stătea într-un restaurant de pe plaja din Koh Samui, locul în care stătea cu el cu trei săptămâni mai devreme, ascultându-i poveștile despre Țările de Jos îndepărtate și reci. Aerul era lipicios și mirosul mării se amesteca cu fumul bucătăriei. Aici, unde odată râdea de expresiile lui olandeze și de felul lui nebun de a mânca orez, acum erau doar amintirile ei despre ceea ce s-a dovedit de fapt a fi o mare piesă.

Nu era o femeie pe care tocmai ai cunoscut-o în baruri. Nu un flirt turistic care a fost sedus de glamourul banilor rapidi sau de promisiunea aventurii. Nok a fost o profesoară, o femeie cu o viață stabilă, un loc de muncă serios, o viziune sinceră asupra viitorului. Cineva care își spusese mereu că dragostea nu poate fi cumpărată și că viața are mai mult de oferit decât afacerile scurte. Căutase ceva sincer, pe cineva care să o vadă așa cum era, pe cineva care să o aprecieze pentru ceea ce a contribuit. Așa că, când a apărut pe acel site de întâlniri, cu zâmbetul lui cald și acea privire aparent sinceră în ochii lui, ea s-a gândit că lucrurile s-ar putea în sfârșit să iasă altfel.

La început totul a fost atât de real, atât de sincer. A vorbit despre singurătatea lui din Olanda, zilele sale obositoare de lucru, visul său de a scăpa de rutina zilnică și de a găsi ceva mai bun. „Nu caut orice”, spusese el. „Caut pe cineva care să mă înțeleagă, pe cineva cu care să pot construi ceva.” Cuvinte care i-au atins inima direct, ca un fel de poezie care se încadrează exact în golul pe care îl simțise de ani de zile. Ea fusese rănită înainte, el știa asta și promisese că va fi diferit. „Poți avea încredere în mine”, o asigurase el în timp ce o ținea de mână, de parcă ar fi vrut cu adevărat.

Timp de trei săptămâni o strânsese cu atenție, cu dragoste, cu gesturi care păreau galante aproape de modă veche. Îi aducea flori, asculta, sau se prefăcea că ascultă, poveștile ei despre munca ei, visele ei, prietenii ei. El a vorbit despre planuri de viitor în care ea a jucat un rol, în care ea va fi pivotul într-o nouă viață pe care și-a imaginat-o pentru el însuși. Dar nopțile l-au trădat, momentele în care dragostea lui părea atât de înverșunată, atât de nerăbdătoare. Uneori părea că se uită cu adevărat la ea doar când luminile se stingeau și mâinile lui o găseau. O parte din ea simțise avertismentul, undeva adânc în interior, dar își spusese că era paranoică. Își dorise atât de multă încredere că asta era, dragostea pe care o așteptase, bărbatul care venise nu pentru o simplă cucerire, ci pentru un viitor.

Când a plecat după trei săptămâni, a îmbrățișat-o și i-a șoptit încet: „Așteaptă-mă, mă întorc. Ești sigur de asta?” Ea a zâmbit. Cât de proastă fusese, cât de orbită de speranță.

În prima săptămână după plecarea lui, ea a așteptat un mesaj. Un simplu „mi-e dor de tine” ar fi fost suficient, semn că și el se gândea la tot ce trăiseră împreună. A urmat a doua săptămână și tot nimic. Mesajele ei au rămas fără răspuns, apelurile ei au mers direct în mesageria lui vocală. Și apoi, după trei săptămâni de tăcere, i-a dat seama. Nu s-ar mai întoarce. Nu a intenționat niciodată să facă asta. În tot acest timp fusese aici doar pentru el însuși, pentru fiorul unei aventuri, pentru compania de care îi lipsea atât de mult și pentru confortul ușor al cuiva care i-a deschis cu adevărat inima.

— Îmi datorez, șopti ea, cu vocea plictisitoare. A fost ca și cum realizarea a fost un duș de gheață care a trezit-o dintr-o lovitură. Nu promisese niciodată ceva ce va livra cu adevărat. Întregul viitor despre care vorbea atât de lejer nu era, probabil, altceva decât un farmec ofensiv pentru el, un truc la îndemână pentru a o cuceri cât mai repede posibil. Ceea ce a fost o vacanță scurtă și caldă pentru el, a fost pentru ea ceva care a atins-o până în adâncul sufletului.

O veche cunostinta, o femeie care o cunostea pe Nok de ani de zile, o privi batjocoritor. „Știi, fată,” spuse ea, clătinând din cap, „bărbații ca ăsta nu vin aici să-și găsească o soție, vin să-și umple zilele goale. Vor companie fără bătăi de cap. Și ei înșiși construiesc acea dragoste.”

Nok s-a uitat la ea și a simțit cum o lacrimă curge, nu atât de tristețe, cât de furie pură. „Și chiar am crezut că pot avea încredere în el. Nu sunt barman, sunt profesor. Credeam că a înțeles asta.”

— Ăsta a fost tot jocul lui, dragă, răspunse femeia sec. „Tu ai văzut dragoste, el a văzut sex.”

Ea și-a dat deodată seama cât de adevărat era asta. Ea nu fusese niciodată altceva decât o umbră caldă pentru existența lui rece în acel ținut îndepărtat. Nok trase adânc aer în piept, cu privirea rece, de parcă s-ar fi cunoscut din nou. El o folosise și plecase, înapoi la o viață în care nu avea să joace niciodată un rol real.

Și când s-a ridicat și a părăsit restaurantul, a știut că nu se va rupe, nu din cauza lui. S-ar fi putut s-o fi sedus cu promisiunile sale false și cu vorbirea liniştită, dar de acum înainte avea să fie mai puternică. Nu s-ar mai pierde în castelele din aer pe care bărbați ca el le-au construit.

Despre acest blogger

Farang Kee Nok

Vârsta mea se încadrează oficial în categoria „vârstnici”. Locuiesc în Thailanda de 28 de ani – încearcă să imite asta. Țările de Jos au fost cândva un paradis, dar a intrat în paragină. Așa că am început să caut un nou paradis și am găsit Siam. Sau a fost invers și Siam m-a găsit? Oricum, am fost buni unul cu celălalt.

TIC a oferit un venit obișnuit, ceva pe care îl numiți „muncă”, dar pentru mine a fost în principal o distracție. Scrisul, acesta este adevăratul hobby. Pentru Thailandblog culeg din nou acea veche iubire, pentru că după 15 ani de trudă meriți ceva material de lectură.

Am început în Phuket, m-am mutat la Ubon Ratchathani, iar după o escală în Pattaya locuiesc acum undeva în nord, în mijlocul naturii. Odihna nu ruginește, spun mereu, și asta se dovedește a fi adevărat. Aici, înconjurat de verdeață, timpul pare să stea pe loc, dar din fericire viața nu.

Mâncarea, în special multă - aceasta este pasiunea mea. Și ce face o seară completă? Un pahar bun de whisky și un trabuc. Atunci aproape că o ai, cred. Noroc!

Nu fac fotografii. Arăt mereu urât, deși știu că Brad Pitt palid în comparație. Cred că trebuie să fie la latitudinea fotografului.

Citiți cele mai recente articole aici

Postări mai vechi de la acest blogger

• cultură10 decembrie 2024„Vânzător de plajă într-o lume în care visele se estompează și orizontul promite puțin”
• cultură8 decembrie 2024„O societate care rămâne tăcută în legătură cu partea sa întunecată”
• cultură6 decembrie 2024„Doisprezece camere și nicio vedere spre ziua de mâine”
• cultură4 decembrie 2024„O viață între oțel și mătase”